E uimitor si foarte trist cat de usor ne pierdem...E ca si cum     m-as plimba alene printr-un cimitir cu un plug legat de brau…desi pasul mi-e livid, rascoleste tot, mult prea adanc, releva brutal un tablou constientizat , involuntat si firesc estompat. Si nu efectul naste uimirea mea, paradoxal, ci insasi reactia in fata unui macabru firesc. E oarecum firesc sa te gandesti ca asa e normal sa fie… Sau poate tocmai pentru ca nu am stat sa ma gandesc. Tocmai pentru faptul ca e mai usor sa iei ca atare, renunti inconstient la dreptul de a alege primind de-a gata un prefabricat. Stiam dintotdeauna ca asa trebuie sa fie, ca asa e firea lucrurilor, dar intotdeauna m-am eschivat…numai asa puteam sa imi mai pastrez scuze si achitari.

          Daca ar fi ceva sa apreciez la mine, ar fi faptul ca imi dau seama unde am gresit. Ceea ce e bine. Ceea ce nu e prea bine e ca asta se  intampla intotdeauna. Probabil ca asta e una dintre coordonatele de caracter ale mele, una dintre cele esentiale… Fatalismul inca neacceptat al firii mele, caruia inca nu i-am gasit originea, desi m-am gandit de multe ori la asta. Dar acum vreau sa subjug  o alta coordonata, o alta cu care nu ma mandresc deloc si anume instictul inradacinat si recunosc, mult cultivat de a ma lega de amanunte, de detalii, nemultumindu-ma sa ma opresc la un copac ci surprinzandu-ma analizand sub microscop o mustata dintr-un mugure al radacinii sale,… in loc sa privesc padurea.

          Acum imi dau seama ca nu faptul in sine constituie problematica situatiei ci indefinirea propiei mele pozitii vis-à-vis de acest lucru. Si asta pentru ca am fost mult prea ocupata si constiincioasa in a aduna acuzatiile si judecatile mai mult sau mai putin directe, atat exprimate in fapt cat si tacit, prin “firescul” majoritar ca sa mai pun semnul de intrebare mie insami. Stiu si de ce, e mai mult decat o presupunere bine consolidata, dar nici in cazul de fata nu ma reneg, asa ca “eul” meu se incapataneaza sa-si puna cat mai apasat stampila in toata treaba asta. Drept pentru care evit sa imi pun semnul de intrebare,  constienta fiind ca acesta le-ar spulbera pe toate celelate. Si asta e inca una dintre coordonatele de caracter ale firii mele, nevoia de a aduna toate dovezile, toate marturiile si argumentele inainte de a lua o decizie sau de a pune o pecete. E un mecanism involuntar care serveste nevoia de confort psihic, de impacare cu mine insami, nevoia de a avea constiinta impacata.

          De obicei greu dau inapoi si greu imi modific prim-parerile pe care mi le formez dar asta nu din incapatanare sau datorita preconceptiilor ci tocmai datorita acestui mecanism, sau mai bine zis acestei trasaturi. Si ca un cerc vicios, ca o consecinta,  aproape niciodata nu ma insel.

          Intocmai fac si acum, cand incerc sa-mi aduc argumente si contraargumente, straduindu-ma sa raman cat mai cerebrala si obiectiva. Nu vreau sa ma conving pe mine de veridicitatea nici unuia dintre cele doua raspunsuri si tocmai in acest sens am refuzat sa ma gandesc macar  care  dintre cele doua variante ar fi bine sa fie pentru mine.

          Nu stiu ce e mai important. Dar cred totusi ca puterea de a intelege ca nu toti oamenii sunt la fel. Intotdeauna am luat asta ca pe o realitate pe care mi-am inradacinat-o in minte si care s-a reflectat in actiunile si comportarea mea. Si mai mult decat atat, nu mi s-a parut greu si mai degraba natural chiar. E o notiune cat se poate de limpede si fireasca, chiar nu imi pot da seama ce poate fi atat de greu de acceptat. Si sincera sa fiu, chiar ma bucur ca e asa. Nici nu vreau sa imi imaginez cum ar fi o lume in care toti oamenii sunt la fel. Ar fi sufocant, o monotonie impinsa spre reductibilitate, o lume cu oameni ingraditi, condamnati prin privarea descoperirii lor insasi prin lipsa compararii cu diferitul. Definirea noastra ca si personalitati e un proces continuu si comun tuturor. Ceea ce difera insa, este intensitatea cu care fiecare dintre noi o facem, intensitatea  cu care exploatam tot ceea ce e in jurul nostru, si implicit, gradul de complexitatea si integritatea pe care il atingem. E ca si ca cand ai lucra la un puzzle. Intai iti faci chenarul, forma, limitele nemodificabile, invariabile. Cu astea nu pot sa te joci, sunt din fabrica, aici nu ai cu ce jongla, nu ai ce shimba. Mai apoi iti sortezi piesele in mare, in functie de culorile care predomina; cateva gramajoare, cateva mari domenii… Apoi incepi sa iei fiecare piesa. O pui jos, in fata ochilor tai, in zona pieselor asupra carora iti concentrezi atentia.O incerci intorcand-o in toate pozitiile pentru a vedea daca urechiusa se imbina perfect cu concavitatea. Daca da, atunci ramane, umple golul, coloreaza nimicul anterior, si da un indiciu asupra imaginii puzzle-ului. Daca nu, o lasi deoparte si iei alta, cu care, fireste, faci la fel.

          Secretul?! Sa continui sa incerci!

          Singura diferenta intre puzzlel-uri si oameni este ca intotdeauna sunt mai multe piese din care trebuie sa alegem doar numarul pieselor care ne constituie. Altfel, am fi toti aceeasi imagine…si ar fi sufocant de plictisitor!!

          Imi dau seama acum ca ceea ce fac nu e decat sa insir in randuri raspunsul la intrebarea mea, cautand in acelasi timp contraargumente, sa fiu sigura ca am deplina dreptate in fata celor care trag de mine si ma scutura ca sa privesc padurea. Eu nu i-am impins niciodata cu ochiul in microscop si niciodata nu o voi face. Mai mult decat atat, port tot respectul pentru munca celui din avion, imi dau seama de necesitatea existentei lui acolo si accept in acelasi timp ca eu nu as putea face la fel de bine munca lui, asa cum el nu ar avea  atata rabdare sa stea cu ochii-n microscop.

          Imi place slujba mea, iubesc microscoapele si ma simt bine sa imi proptesc privirea in oculare.

          Ce-ar fi ca fiecare dintre ei sa inteleaga si sa accepte asta si sa nu imi mai impuna slujba lor pe postul meu?...