Drumuri fără întoarcere

            Stând pe troler, cu coatele pe genunchi şi faţa în mâini, aştept autocarul care mă duce acasă. Am trecut de faza în care îmi dau seama cât de lungi sunt aşteptările şi am ajuns în acea în care mintea mea, involuntar, tinde să se agaţe - întocmai unui păianjen, care porneşte de la un aleator punct de pe firul său, pentru a-şi construi în continuare ramificaţia – de cel mai mic fragment, de o şoaptă, de un iz, de un gest, de o privire pentru a-mi relua cursul gândirii.

            Privirea mi se opreşte pe chipul fetiţei din faţa autocarului care îşi aşteaptă plecarea spre alt colţ al ţării. Aş putea să spun că nu ştiu ce anume mi-a aţintit privirea, dar ştiu. Părul prins în coadă, la bază, nu în codiţe copilăreşti, nici măcar în coadă prinsă vesel în creştetul capului, mi-a fost primul indiciu. Hainuţele, în culori terne, fără aplicaţii, desene sau broderii, statura dreaptă şi cumpătată, răbdarea controlată, expresia complexă şi matură, şi acel ceva din toate astea, care îmi sugera cu argumente intuite un prognostic de comportament calculat, într-un grafic apropriat inconştient din experienţe trecute, toate pledau pentru o maturitate şocant nespecifică pentru un copil care nu părea să aibă mai mult de şapte-opt ani.

            Stătea lângă părinţii săi, asistând la monologul mamei, fără implicare în mesaj şi fără curiozitate, semn că momentul era o rutină, aşteptând momentul vizat. Era un amestec de eşecuri anterioare, a căror dezamăgiri sădiseră în ea o doză de resemnare, şi o speranţa curată, o speranţă care-i trăda latura inocentă prin simplu fapt că mai exista, în ciuda tuturor argumentelor solide pe care mintea ei de copil nu le putea conştientiza şi înţelege.

            Mama-femeie în buletin, în realitate cap de familie. Îmbrăcămintea - haine ce să o acopere. Un pulovăr lălâu şi nişte pantaloni negru-spalacit, masculini, cam largi şi ei, şi o canadiană de o nuanţă sumbră de gri şi lungă până aproape de jumatea coapsei, a cărei contur oricum nu se distingea din cracul pantalonului, prăbuşind ipoteza prefigurării  unor oarecare forme. Pantofii - o încercare nereuşită de identitate sexuală, compromişi de forma prea butucănoasă a tocurilor, special aleasă pentru a servi realităţii, şi de dovada alergăturii cotidiene.

            Stătea în faţa soţului său, vorbindu-i, şi, urmărind-o, fără să aud ce spune, îmi părea că e un reprezentant de vânzări, care işi face meseria, prezentând verbal un text învăţat, mecanic, fără implicare şi fără nici un element emoţional. Ii vorbea inexpresivă, fără ca nimic din ea să ajunga la el, fără nimic care să se trezească din propria identitate şi să trezească în el, în mod firesc, un răspuns complementar. Presupuneam, aproape că îi şi vedeam cuvintele cum îi zboară recitate din gură; poate că nu chiar aceleaşi, poate că nu în aceeaşi ordine, dar mesajul îl ştiam. Indicaţii precise şi instructaj exact ca unui subaltern în grija căruia îi laşi toate responsabilităţile în răstimpul în care eşti plecat.

            Acum îi înţeleg mai bine pe cei care sunt privaţi de simţul auzului şi totuşi, înteleg oamenii şi, paradoxal, sunt şi mai puţin minţiţi, şi asta pentru că în mod compensatoriu, îşi dezvolă alte simţuri, în cazul de faţă, simţul observaţiei, care este mult mai fidel…

            Nimic din ce era nu trăda măcar urmele feminitătii apuse, ceea ce mă ispitea să mă gândesc dacă a existat vreodată sau dacă era doar foarte bine îngropată…

            Tatăl - spre deosebire de mamă, al cărei rol foarte bine conturat, era puternic înrădăcinat în felul ei de a fi – părea nelămurit, confuz şi bezmetic, dezorientat, pendulând între atitudini, stângaci şi întârziat în cenzurări. Părea că nu ştie ce vrea sau ce are nevoie dar în acelaşi timp conştientiza că trebuie să se lase “modelat”, că numai aşa ar fi putut face faţă vâltorii. Privirea lui, alterna când la chipul femeii, într-un amestec de tristeţe şi resentiment, întocmai ca a fiicei, când în zare, evitându-i privirea, ca o încercare de adaptare la “normal”.

            Când femeia părea să îşi pregătească finalul “discursului” său, pe chipul fetiţei se văzu o sclipire, dar numai pentru o fracţiune de secundă, o emoţie care însă îmi păru înlocuită imediat de imaginea gestului făcut doar pentru a avea conştiinţa împăcată, atunci când aproape te-ai convins că rezultatul e cel pe care nu ţi l-ai fi dorit.

            Se apropie de el cu gesturi calculate, şi îi întinse mâinile spre mâinile lui, neîncrederea sa traducându-se prin unghiul mic pe care braţele ei micuţe le faceau cu axul corpului, într-o premeditare incoştientă, pentru a le putea retrage în momentul eşecului, fără ca tentativa sa de tandreţe să fie observată.

            Tatăl simţise mâinile micuţe atingându-le pe ale sale, dar dinaintea atingerii propriu-zise, pentru că, într-un fel sau altul le prevăzuse, le aşteptase….

            Încurcat, le respinse, dar nicidecum într-un mod brutal, ci mai degrabă cu convingerea că ea înţelege…

            Despărţirea propriu-zisă, din păcate un alt argument pentru concluzia mea deja conturată în minte. O îmbrăţişare sterilă, smucită şi oficială din partea ei, încununată de o bătaie militărească pe umărul lui, ce dădea scenei un iz comico-tragic, şi din partea lui, în permanenta lui încercare de adaptare, atitudinea omului privat de dreptul la replică, de exprimare personală.

            Mama luă fetiţa de mână şi o urcă în autocar, ţinând-o puternic de mână, trădând încercarea de a-i asigura siguranţa fizică dar fără urmă de tandreţe.

Se aşezară amândouă pe scaune, făcîndu-se comode, mama cu mişcări scurte şi agitate, fetiţa cu tardivitate în mişcări, privind în tot acest timp cu coada ochiului, la tatăl său.

            Tatăl, privea în zare, în spatele autocarului, ca şi cum ar fi stat la stop, ca şi cum stătea acolo silit de împrejurări, însă în aşa poziţie care să îi confirme privirea fetiţei asupra lui. Aceasta cedă în aşteptare, şi, resemnată, se cufundă în scaun. Bărbatul dibui gestul copilei şi îşi aţinti rapid şi speriat privirea asupra ei. Femeia îşi desfăşura fularul de la gât, cufundată în grijile ei.

            Se surprinse deodată descoperit, şi, ruşinat şi ameţit, parcă atunci trezit din somn, vru din instinct să faca un gest cu mâna…Dar nu mai avea cui….

            Făcu stânga împrejur şi plecă. Înainte chiar ca autocarul să pornească…

            Îmi pun fruntea în palme şi mă întreb:

            De ce Doamne nu mai ştim să iubim?!