Probabil că unele lucruri care trebuie sa fie, sunt, mai devreme sau mai târziu, oricât ai vrea să le amâni sau să alungi gândul şi ispita făuririi lor… Probabil sună prea filozofic pentru un episod plictisitor de mers cu trenul spre Cluj şi poate că, mai mult ca sigur, cândva, asta depinde tot de timp, din nou “mai devreme sau mai tarziu”, o sa îmi smulgă un surâs stânjenit când o să petrec cu privirea rândurile de faţă….

          Mulţumesc tehnicii, cred că e prima dată când am acest gând, cred că laptopul pe care îl am acum în braţe e lucrul care mă face să spun asta în momentul de faţă. Şi cu toata lipsa de modestie sunt mândră de mine că am apelat la el, că am ales să deschis un document de word şi să vărs aici, îndesând gândurile aiurea care îmi  vin în minte decât să port discuţii apoteotice cu ceilalţi “participanţi la trafic”, mai pământesc spus, cu călătorii din compartiment, despre lucruri banale şi flecăreli, încercând involuntar să fac o părere cât mai bună…

          Astăzi sunt nesimţită! Începând de astăzi! De când am această intenţie, aş putea să spun că am ajuns să îmi promit eu însămi că o să o aplic. Cum spunea un cântec al lui Dido, dacă mi-ai fi  dat o monedă de fiecare dată când am spus asta, acum aş fi putred de bogată! Acum să pun şi un semn care râde pentru că, apropo de tehnică, suntem în secolul messengerului! Deci… :). Acum văd şi că în tastatura mea e acest semn…Hmm… e bine să înveţi ceva nou în fiecare zii…Eu mă mulţumesc măcar cu atât!...(glumesc)…(încă e glumă, Doamne păzeşte pentru ce va fi…) Deci, cum spuneam, astăzi sunt nesimţită! Nu  mă interesează  nimeni şi nimic, chiar mă bucur de starea mea de izolare…mai ales că niciodată nu m-am lăudat cu o fire prea comunicativa… Dar dacă stau bine să mă gândesc, nici un mă plâng şi nici nu      m-am plâns vreodată...Şi chiar nu înţeleg atitudinea majorităţii care condamnă un « comportament » ca al meu, judecând şi catalogând aceste persoane în clasa “antisocialilor” , puternic eşuaţi în încercarea de adaptare socială. Dacă e să stau şi mai bine să mă gândesc, şi să fiu şi sinceră, aş putea să spun cu mâna pe inimă, că în cazul meu nici nu a existat nici o incercare. Şi poate pare acum şi mai ciudat, şi şansele mele de integrare socială, alea puţine care au mai rămas, tocmai au zburat pe fereastra geamului de la compartiment, dar chiar nu  înţeleg sau mai bine zis, înţeleg dar dezaprob total modul absurd şi comunist de a judeca...

          Un adevăr general valabil este că lumea le ştie pe toate, le vede pe toate, e cel mai bun obervator, judecător, arbitru, sfătuitor, un omiprezent înţelept care, cu toata experienţa omenească, se simte îndreptătit să lupte cu stoicism pentru medalia de aur în cel mai popular şi practicat sport în ziua de astăzi: “datul cu parerea ’’!

          Cunoscute fiind datele problemei, nu îmi rămâne decât să concluzionez, că viaţa te învaţă să fii egoist şi …de ce să nu o zic cu cuvinte – neşimţit !

          Măcar astăzi…sau dacă tot e să fiu sinceră, măcar până când cobor din tren, pentru că din păcate poate, mă cunosc mult prea bine, aş putea să spun enervant de bine încât nici eu să nu mă cred !

         În ziua de astăzi e foarte popularizat şi încurajat conceptul autocunoaşterii intrinseci. Peste tot auzi lucrul ăsta, “cum să iţi cunoşti “eul propiu”, “testele de autocunoaştere”, încropite şi târlomădite în venerabilele ghiveciuri din paginile revistelor de…nimic, sau mai bine zis “de tren”, ca să zicem că sunt de “ceva”; şi asta tot ca să ies eu mai puţin şifonată, să nu chiar par că sunt şi eu din rândul « lumii » de mai sus…

          Acum îmi dau seama că ceea ce tocmai am spus înainte de cele trei puncte de suspensie, vine ca o declaraţie francă, menită să susţină ideea de inceput…

          Da, poate că sunt o “inadaptată”, o persoană care se confruntă cu o acută sociopatie incurabilă. Dar în continuare susţin şi cred cu tărie că, dacă e sau nu o problemă, sau din contră, doar un fapt în sine, singura în măsura să spună, sunt ...  EU!