Drumuri fără întoarcere
Stând pe troler, cu
coatele pe genunchi şi faţa în mâini, aştept autocarul care mă duce acasă. Am
trecut de faza în care îmi dau seama cât de lungi sunt aşteptările şi am
ajuns în acea în care mintea mea, involuntar, tinde să se agaţe - întocmai unui
păianjen, care porneşte de la un aleator punct de pe firul său, pentru a-şi
construi în continuare ramificaţia – de cel mai mic fragment, de o şoaptă, de
un iz, de un gest, de o privire pentru a-mi relua cursul gândirii.
Privirea
mi se opreşte pe chipul fetiţei din faţa autocarului care îşi aşteaptă plecarea
spre alt colţ al ţării. Aş putea să spun că nu ştiu ce anume mi-a aţintit
privirea, dar ştiu. Părul prins în coadă, la bază, nu în codiţe copilăreşti,
nici măcar în coadă prinsă vesel în creştetul capului, mi-a fost primul
indiciu. Hainuţele, în culori terne, fără aplicaţii, desene sau broderii,
statura dreaptă şi cumpătată, răbdarea controlată, expresia complexă şi matură,
şi acel ceva din toate astea, care îmi sugera cu argumente intuite un
prognostic de comportament calculat, într-un grafic apropriat inconştient din experienţe
trecute, toate pledau pentru o maturitate şocant nespecifică pentru un copil
care nu părea să aibă mai mult de şapte-opt ani.
Stătea
lângă părinţii săi, asistând la monologul mamei, fără implicare în mesaj şi
fără curiozitate, semn că momentul era o rutină, aşteptând momentul vizat. Era
un amestec de eşecuri anterioare, a căror dezamăgiri sădiseră în ea o doză de
resemnare, şi o speranţa curată, o speranţă care-i trăda latura inocentă prin
simplu fapt că mai exista, în ciuda tuturor argumentelor solide pe care mintea
ei de copil nu le putea conştientiza şi înţelege.
Mama-femeie
în buletin, în realitate cap de familie. Îmbrăcămintea - haine ce să o acopere.
Un pulovăr lălâu şi nişte pantaloni negru-spalacit, masculini, cam largi şi ei, şi o
canadiană de o nuanţă sumbră de gri şi lungă până aproape de jumatea coapsei, a
cărei contur oricum nu se distingea din cracul pantalonului, prăbuşind ipoteza
prefigurării unor oarecare forme.
Pantofii - o încercare nereuşită
de identitate sexuală, compromişi de forma prea butucănoasă a tocurilor,
special aleasă pentru a servi realităţii, şi de dovada alergăturii cotidiene.
Stătea
în faţa soţului său, vorbindu-i, şi, urmărind-o, fără să aud ce spune, îmi
părea că e un reprezentant de vânzări, care işi face meseria, prezentând verbal
un text învăţat, mecanic, fără implicare şi fără nici un element emoţional. Ii
vorbea inexpresivă, fără ca nimic din ea să ajunga la el, fără nimic care să se
trezească din propria identitate şi să trezească în el, în mod firesc, un răspuns
complementar. Presupuneam, aproape că îi şi vedeam cuvintele cum îi zboară
recitate din gură; poate că nu chiar aceleaşi, poate că nu în aceeaşi ordine,
dar mesajul îl ştiam. Indicaţii precise şi instructaj exact ca unui subaltern
în grija căruia îi laşi toate responsabilităţile în răstimpul în care eşti
plecat.
Acum
îi înţeleg mai bine pe cei care sunt privaţi de simţul auzului şi totuşi, înteleg
oamenii şi, paradoxal, sunt şi mai puţin minţiţi, şi asta pentru că în mod
compensatoriu, îşi dezvolă alte simţuri, în cazul de faţă, simţul observaţiei,
care este mult mai fidel…
Nimic
din ce era nu trăda măcar urmele feminitătii apuse, ceea ce mă ispitea să mă gândesc
dacă a existat vreodată sau dacă era doar foarte bine îngropată…
Tatăl -
spre deosebire de mamă, al cărei rol foarte bine conturat, era puternic
înrădăcinat în felul ei de a fi – părea nelămurit, confuz şi bezmetic,
dezorientat, pendulând între atitudini, stângaci şi întârziat în cenzurări.
Părea că nu ştie ce vrea sau ce are nevoie dar în acelaşi timp conştientiza că
trebuie să se lase “modelat”, că numai aşa ar fi putut face faţă vâltorii.
Privirea lui, alterna când la chipul femeii, într-un amestec de tristeţe şi
resentiment, întocmai ca a fiicei, când în zare, evitându-i privirea, ca o încercare
de adaptare la “normal”.
Când
femeia părea să îşi pregătească finalul “discursului” său, pe chipul fetiţei se
văzu o sclipire, dar numai pentru o fracţiune de secundă, o emoţie care însă
îmi păru înlocuită imediat de imaginea gestului făcut doar pentru a avea conştiinţa
împăcată, atunci când aproape te-ai convins că rezultatul e cel pe care nu ţi
l-ai fi dorit.
Se
apropie de el cu gesturi calculate, şi îi întinse mâinile spre mâinile lui,
neîncrederea sa traducându-se prin unghiul mic pe care braţele ei micuţe le
faceau cu axul corpului, într-o premeditare incoştientă, pentru a le putea
retrage în momentul eşecului, fără ca tentativa sa de tandreţe să fie observată.
Tatăl
simţise mâinile micuţe atingându-le pe ale sale, dar dinaintea atingerii
propriu-zise, pentru că, într-un fel sau altul le prevăzuse, le aşteptase….
Încurcat,
le respinse, dar nicidecum într-un mod brutal, ci mai degrabă cu convingerea că
ea înţelege…
Despărţirea
propriu-zisă, din păcate un alt argument pentru concluzia mea deja conturată în
minte. O îmbrăţişare sterilă, smucită şi oficială din partea ei, încununată de
o bătaie militărească pe umărul lui, ce dădea scenei un iz comico-tragic, şi
din partea lui, în permanenta lui încercare de adaptare, atitudinea omului
privat de dreptul la replică, de exprimare personală.
Mama
luă fetiţa de mână şi o urcă în autocar, ţinând-o puternic de mână, trădând încercarea
de a-i asigura siguranţa fizică dar fără urmă de tandreţe.
Se aşezară amândouă pe scaune,
făcîndu-se comode, mama cu mişcări scurte şi agitate, fetiţa cu tardivitate în
mişcări, privind în tot acest timp cu coada ochiului, la tatăl său.
Tatăl,
privea în zare, în spatele autocarului, ca şi cum ar fi stat la stop, ca şi cum
stătea acolo silit de împrejurări, însă în aşa poziţie care să îi confirme
privirea fetiţei asupra lui. Aceasta cedă în aşteptare, şi, resemnată, se
cufundă în scaun. Bărbatul dibui gestul copilei şi îşi aţinti rapid şi speriat
privirea asupra ei. Femeia îşi desfăşura fularul de la gât, cufundată în
grijile ei.
Se
surprinse deodată descoperit, şi, ruşinat şi ameţit, parcă atunci trezit din
somn, vru din instinct să faca un gest cu mâna…Dar nu mai avea cui….
Făcu
stânga împrejur şi plecă. Înainte chiar ca autocarul să pornească…
Îmi
pun fruntea în palme şi mă întreb:
De
ce Doamne nu mai ştim să iubim?!