Cred ca cele mai tragice momente sunt acelea in care oamenii ajung in sinea
lor sa rada de ei... Si totodata aceste momente sunt cele mai pretioase, cele
mai de glorie, pentru ca numai in astfel de momente oamenii sunt, fie si pentru
cateva clipe, ei. Ca si in acele cateva clipe cand iesi de sub dus, si, fara
haine care sa iti ascunda umbrele si sa iti puna in valoare curbele, fara
accesorii prin care sa manipulezi si sa dirijezi privirile spre punctele tale forte care te avantajeaza sa
le reliefezi, fara fardul din obraz care iti transforma lividitatea stravezie
in vietate roza, fara tusul care iti care iti preschimba incruntarea ochilor in
farmec salbatic, fara dintii piaptanului care sa sterga urmele zvarcolirii
tale, fara glossul care aplica pe buzele crapate si reci falsa iluzie a
cuvintelor ce stau sa cada de pe buzele pline...Atunci cand, involuntar eviti
sa te privesti in oglinda, grabit fiind sa te pregatesti, sa construiesti
imaginea care va iesi pe usa..., tot asa, ajungi, atunci cand razi in sinea ta
de tine, sa atingi un nivel absolut la care esti suficient de intelept si de
limpede incat sa nu te mai minti. Sa renunti constient la intreg arsenalul si
sa indepartezi masca, pentru a-ti lasa tenul sa respire, sa traga aer adanc
pregatindu-se pentru apneea ce in mod mecanic i-o impui...si, cateodata, sa
tragi cu ochiul in oglinda spre chipul care de multe ori uiti cum arata...
Si se intampla de multe
ori sa ai senzatia- in acea
fractiune de secunda cat il privesti- ca iti place. Dar nu ai vreme sa iti
termini gandul, sa iti conturezi senzatia, si o lasi ca o pata, din ce in ce
mai decolorata cu cat inspiratia e mai profunda si mai grea, cu cat masca,
dintr-una de lut, care mai pastreaza pe alocuri distanta, lasand chipul tau
neatins, se transforma intr-una de silicon, mulata perfect, mult mai flexibila,
si deci, mult mai pacalitoare....
Cred ca aici nu prea e
nimic de facut, nu prea ai la ce lucra, nu prea ai ce dobandi...ca sa
imbunatatesti...E de altfel ca in orice lucru, cat de mic, cat de neinsemnat,
trebuie sa ai acel ceva nativ ca sa poti sa il faci bine. E ca si un talent pe
care il ai, care iese vadit la suprafata,
fara cereri de permisiune, si care naste maretie in modul cel mai
natural, fara cel mai mic efort, si fara sa poata fi macar egalat de munci
titanice, perseverenta si timp.
Si mai important decat
lucrurile intangibile sunt lucrurile pe care le poti schimba; esential e nu sa
ai talentul ci sa accepti atunci cand nu il ai...
Asa cum, rasul din sinea
mea se proiecteaza pe literele tastaturii si lichefieaza incet siliconul mastii
mele lasandu-ma sa intrezaresc chipul care nu e nici pe departe la fel de hidos
pe cat m-am antrenat eu sa il vad...Si pentru acele cateva linii dulci de pe
el, doar pentru ceea ce e frumos din el, merita sa fiu sincera.
Stiu
ca acum se va schimonosi si se va incrunta, dar dupa, resemnarea ii va aduce
naturaletea... si ce e mai frumos decat ceea ce e natural?
Incerc sa imi dau seama, sa disting intre cele doua suprapuse, sa aleg,
precum alegi dintr-un amestec, boabele
de orz de cele de ovaz, componentele celor doua suraruri. Doua surasuri
competitive a caror stransa concurenta rezulta neutralitate. E vital sa stiu
cine castiga, e vital acum cand se scurg ultimele fire de nisip din
clepsidra... acum cand simt ca ma sufoc, pe nesimtite, prea slabita sa mai pot
tusi cum am incercam pe vremuri sperand a fi totusi auzita...Ca un meci, ca un
ultim minut dintr-un meci care va decide daca intrii sau nu in campionat...
Prima frantura de
slabicine sau prima fractiune de dominanta, una dintre ele face jocul.
Sa fie surasul din statia
de autobuz, surasul catre strainul din stanga mea, vadit incantat de nuanta
rujului de pe buzele mele?
Sau poate totusi e surasul
ce ii urmeaza, dupa ce, indignata, imi sterg cu maneca dreapta buzele... si il
privesc inapoi...ii privesc chipul lui tamp si surasul lui scurgandu-se de pe
fata si amestecul expresiei de mirare si confuzie retarda.
„-
Ce? Nu tot eu sunt?”
Si ma pornesc a rade. Si
rad cu pofta si atat de natural, si slava Cerului, rasul asta imi ramane! Rad
de el si de mine, si iti spun:
„- CHIPULE, lasa-te de
joc, esti cel mai prost actor!!” :))