Cred ca cele mai tragice momente sunt acelea in care oamenii ajung in sinea lor sa rada de ei... Si totodata aceste momente sunt cele mai pretioase, cele mai de glorie, pentru ca numai in astfel de momente oamenii sunt, fie si pentru cateva clipe, ei. Ca si in acele cateva clipe cand iesi de sub dus, si, fara haine care sa iti ascunda umbrele si sa iti puna in valoare curbele, fara accesorii prin care sa manipulezi si sa dirijezi privirile spre punctele tale forte care te avantajeaza sa le reliefezi, fara fardul din obraz care iti transforma lividitatea stravezie in vietate roza, fara tusul care iti care iti preschimba incruntarea ochilor in farmec salbatic, fara dintii piaptanului care sa sterga urmele zvarcolirii tale, fara glossul care aplica pe buzele crapate si reci falsa iluzie a cuvintelor ce stau sa cada de pe buzele pline...Atunci cand, involuntar eviti sa te privesti in oglinda, grabit fiind sa te pregatesti, sa construiesti imaginea care va iesi pe usa..., tot asa, ajungi, atunci cand razi in sinea ta de tine, sa atingi un nivel absolut la care esti suficient de intelept si de limpede incat sa nu te mai minti. Sa renunti constient la intreg arsenalul si sa indepartezi masca, pentru a-ti lasa tenul sa respire, sa traga aer adanc pregatindu-se pentru apneea ce in mod mecanic i-o impui...si, cateodata, sa tragi cu ochiul in oglinda spre chipul care de multe ori uiti cum arata...

            Si se intampla de multe ori sa ai senzatia- in acea fractiune de secunda cat il privesti- ca iti place. Dar nu ai vreme sa iti termini gandul, sa iti conturezi senzatia, si o lasi ca o pata, din ce in ce mai decolorata cu cat inspiratia e mai profunda si mai grea, cu cat masca, dintr-una de lut, care mai pastreaza pe alocuri distanta, lasand chipul tau neatins, se transforma intr-una de silicon, mulata perfect, mult mai flexibila, si deci, mult mai pacalitoare....

            Cred ca aici nu prea e nimic de facut, nu prea ai la ce lucra, nu prea ai ce dobandi...ca sa imbunatatesti...E de altfel ca in orice lucru, cat de mic, cat de neinsemnat, trebuie sa ai acel ceva nativ ca sa poti sa il faci bine. E ca si un talent pe care il ai, care iese vadit la suprafata,  fara cereri de permisiune, si care naste maretie in modul cel mai natural, fara cel mai mic efort, si fara sa poata fi macar egalat de munci titanice, perseverenta si timp.

            Si mai important decat lucrurile intangibile sunt lucrurile pe care le poti schimba; esential e nu sa ai talentul ci sa accepti atunci cand nu il ai...

            Asa cum, rasul din sinea mea se proiecteaza pe literele tastaturii si lichefieaza incet siliconul mastii mele lasandu-ma sa intrezaresc chipul care nu e nici pe departe la fel de hidos pe cat m-am antrenat eu sa il vad...Si pentru acele cateva linii dulci de pe el, doar pentru ceea ce e frumos din el, merita sa fiu sincera.

            Stiu ca acum se va schimonosi si se va incrunta, dar dupa, resemnarea ii va aduce naturaletea... si ce e mai frumos decat ceea ce e natural?

Incerc sa imi dau seama, sa disting intre cele doua suprapuse, sa aleg, precum alegi   dintr-un amestec, boabele de orz de cele de ovaz, componentele celor doua suraruri. Doua surasuri competitive a caror stransa concurenta rezulta neutralitate. E vital sa stiu cine castiga, e vital acum cand se scurg ultimele fire de nisip din clepsidra... acum cand simt ca ma sufoc, pe nesimtite, prea slabita sa mai pot tusi cum am incercam pe vremuri sperand a fi totusi auzita...Ca un meci, ca un ultim minut dintr-un meci care va decide daca intrii sau nu in campionat...

            Prima frantura de slabicine sau prima fractiune de dominanta, una dintre ele face jocul.

            Sa fie surasul din statia de autobuz, surasul catre strainul din stanga mea, vadit incantat de nuanta rujului de pe buzele mele?

            Sau poate totusi e surasul ce ii urmeaza, dupa ce, indignata, imi sterg cu maneca dreapta buzele... si il privesc inapoi...ii privesc chipul lui tamp si surasul lui scurgandu-se de pe fata si amestecul expresiei de mirare si confuzie retarda.

            „- Ce? Nu tot eu sunt?”

            Si ma pornesc a rade. Si rad cu pofta si atat de natural, si slava Cerului, rasul asta imi ramane! Rad de el si de mine, si iti spun:

            „- CHIPULE, lasa-te de joc, esti cel mai prost actor!!” :))