Probabil că unele lucruri care trebuie sa fie, sunt, mai devreme sau mai târziu, oricât ai vrea să le amâni sau să alungi gândul şi ispita făuririi lor… Probabil sună prea filozofic pentru un episod plictisitor de mers cu trenul spre Cluj şi poate că, mai mult ca sigur, cândva, asta depinde tot de timp, din nou “mai devreme sau mai tarziu”, o sa îmi smulgă un surâs stânjenit când o să petrec cu privirea rândurile de faţă….

          Mulţumesc tehnicii, cred că e prima dată când am acest gând, cred că laptopul pe care îl am acum în braţe e lucrul care mă face să spun asta în momentul de faţă. Şi cu toata lipsa de modestie sunt mândră de mine că am apelat la el, că am ales să deschis un document de word şi să vărs aici, îndesând gândurile aiurea care îmi  vin în minte decât să port discuţii apoteotice cu ceilalţi “participanţi la trafic”, mai pământesc spus, cu călătorii din compartiment, despre lucruri banale şi flecăreli, încercând involuntar să fac o părere cât mai bună…

          Astăzi sunt nesimţită! Începând de astăzi! De când am această intenţie, aş putea să spun că am ajuns să îmi promit eu însămi că o să o aplic. Cum spunea un cântec al lui Dido, dacă mi-ai fi  dat o monedă de fiecare dată când am spus asta, acum aş fi putred de bogată! Acum să pun şi un semn care râde pentru că, apropo de tehnică, suntem în secolul messengerului! Deci… :). Acum văd şi că în tastatura mea e acest semn…Hmm… e bine să înveţi ceva nou în fiecare zii…Eu mă mulţumesc măcar cu atât!...(glumesc)…(încă e glumă, Doamne păzeşte pentru ce va fi…) Deci, cum spuneam, astăzi sunt nesimţită! Nu  mă interesează  nimeni şi nimic, chiar mă bucur de starea mea de izolare…mai ales că niciodată nu m-am lăudat cu o fire prea comunicativa… Dar dacă stau bine să mă gândesc, nici un mă plâng şi nici nu      m-am plâns vreodată...Şi chiar nu înţeleg atitudinea majorităţii care condamnă un « comportament » ca al meu, judecând şi catalogând aceste persoane în clasa “antisocialilor” , puternic eşuaţi în încercarea de adaptare socială. Dacă e să stau şi mai bine să mă gândesc, şi să fiu şi sinceră, aş putea să spun cu mâna pe inimă, că în cazul meu nici nu a existat nici o incercare. Şi poate pare acum şi mai ciudat, şi şansele mele de integrare socială, alea puţine care au mai rămas, tocmai au zburat pe fereastra geamului de la compartiment, dar chiar nu  înţeleg sau mai bine zis, înţeleg dar dezaprob total modul absurd şi comunist de a judeca...

          Un adevăr general valabil este că lumea le ştie pe toate, le vede pe toate, e cel mai bun obervator, judecător, arbitru, sfătuitor, un omiprezent înţelept care, cu toata experienţa omenească, se simte îndreptătit să lupte cu stoicism pentru medalia de aur în cel mai popular şi practicat sport în ziua de astăzi: “datul cu parerea ’’!

          Cunoscute fiind datele problemei, nu îmi rămâne decât să concluzionez, că viaţa te învaţă să fii egoist şi …de ce să nu o zic cu cuvinte – neşimţit !

          Măcar astăzi…sau dacă tot e să fiu sinceră, măcar până când cobor din tren, pentru că din păcate poate, mă cunosc mult prea bine, aş putea să spun enervant de bine încât nici eu să nu mă cred !

         În ziua de astăzi e foarte popularizat şi încurajat conceptul autocunoaşterii intrinseci. Peste tot auzi lucrul ăsta, “cum să iţi cunoşti “eul propiu”, “testele de autocunoaştere”, încropite şi târlomădite în venerabilele ghiveciuri din paginile revistelor de…nimic, sau mai bine zis “de tren”, ca să zicem că sunt de “ceva”; şi asta tot ca să ies eu mai puţin şifonată, să nu chiar par că sunt şi eu din rândul « lumii » de mai sus…

          Acum îmi dau seama că ceea ce tocmai am spus înainte de cele trei puncte de suspensie, vine ca o declaraţie francă, menită să susţină ideea de inceput…

          Da, poate că sunt o “inadaptată”, o persoană care se confruntă cu o acută sociopatie incurabilă. Dar în continuare susţin şi cred cu tărie că, dacă e sau nu o problemă, sau din contră, doar un fapt în sine, singura în măsura să spună, sunt ...  EU!

Drumuri fără întoarcere

            Stând pe troler, cu coatele pe genunchi şi faţa în mâini, aştept autocarul care mă duce acasă. Am trecut de faza în care îmi dau seama cât de lungi sunt aşteptările şi am ajuns în acea în care mintea mea, involuntar, tinde să se agaţe - întocmai unui păianjen, care porneşte de la un aleator punct de pe firul său, pentru a-şi construi în continuare ramificaţia – de cel mai mic fragment, de o şoaptă, de un iz, de un gest, de o privire pentru a-mi relua cursul gândirii.

            Privirea mi se opreşte pe chipul fetiţei din faţa autocarului care îşi aşteaptă plecarea spre alt colţ al ţării. Aş putea să spun că nu ştiu ce anume mi-a aţintit privirea, dar ştiu. Părul prins în coadă, la bază, nu în codiţe copilăreşti, nici măcar în coadă prinsă vesel în creştetul capului, mi-a fost primul indiciu. Hainuţele, în culori terne, fără aplicaţii, desene sau broderii, statura dreaptă şi cumpătată, răbdarea controlată, expresia complexă şi matură, şi acel ceva din toate astea, care îmi sugera cu argumente intuite un prognostic de comportament calculat, într-un grafic apropriat inconştient din experienţe trecute, toate pledau pentru o maturitate şocant nespecifică pentru un copil care nu părea să aibă mai mult de şapte-opt ani.

            Stătea lângă părinţii săi, asistând la monologul mamei, fără implicare în mesaj şi fără curiozitate, semn că momentul era o rutină, aşteptând momentul vizat. Era un amestec de eşecuri anterioare, a căror dezamăgiri sădiseră în ea o doză de resemnare, şi o speranţa curată, o speranţă care-i trăda latura inocentă prin simplu fapt că mai exista, în ciuda tuturor argumentelor solide pe care mintea ei de copil nu le putea conştientiza şi înţelege.

            Mama-femeie în buletin, în realitate cap de familie. Îmbrăcămintea - haine ce să o acopere. Un pulovăr lălâu şi nişte pantaloni negru-spalacit, masculini, cam largi şi ei, şi o canadiană de o nuanţă sumbră de gri şi lungă până aproape de jumatea coapsei, a cărei contur oricum nu se distingea din cracul pantalonului, prăbuşind ipoteza prefigurării  unor oarecare forme. Pantofii - o încercare nereuşită de identitate sexuală, compromişi de forma prea butucănoasă a tocurilor, special aleasă pentru a servi realităţii, şi de dovada alergăturii cotidiene.

            Stătea în faţa soţului său, vorbindu-i, şi, urmărind-o, fără să aud ce spune, îmi părea că e un reprezentant de vânzări, care işi face meseria, prezentând verbal un text învăţat, mecanic, fără implicare şi fără nici un element emoţional. Ii vorbea inexpresivă, fără ca nimic din ea să ajunga la el, fără nimic care să se trezească din propria identitate şi să trezească în el, în mod firesc, un răspuns complementar. Presupuneam, aproape că îi şi vedeam cuvintele cum îi zboară recitate din gură; poate că nu chiar aceleaşi, poate că nu în aceeaşi ordine, dar mesajul îl ştiam. Indicaţii precise şi instructaj exact ca unui subaltern în grija căruia îi laşi toate responsabilităţile în răstimpul în care eşti plecat.

            Acum îi înţeleg mai bine pe cei care sunt privaţi de simţul auzului şi totuşi, înteleg oamenii şi, paradoxal, sunt şi mai puţin minţiţi, şi asta pentru că în mod compensatoriu, îşi dezvolă alte simţuri, în cazul de faţă, simţul observaţiei, care este mult mai fidel…

            Nimic din ce era nu trăda măcar urmele feminitătii apuse, ceea ce mă ispitea să mă gândesc dacă a existat vreodată sau dacă era doar foarte bine îngropată…

            Tatăl - spre deosebire de mamă, al cărei rol foarte bine conturat, era puternic înrădăcinat în felul ei de a fi – părea nelămurit, confuz şi bezmetic, dezorientat, pendulând între atitudini, stângaci şi întârziat în cenzurări. Părea că nu ştie ce vrea sau ce are nevoie dar în acelaşi timp conştientiza că trebuie să se lase “modelat”, că numai aşa ar fi putut face faţă vâltorii. Privirea lui, alterna când la chipul femeii, într-un amestec de tristeţe şi resentiment, întocmai ca a fiicei, când în zare, evitându-i privirea, ca o încercare de adaptare la “normal”.

            Când femeia părea să îşi pregătească finalul “discursului” său, pe chipul fetiţei se văzu o sclipire, dar numai pentru o fracţiune de secundă, o emoţie care însă îmi păru înlocuită imediat de imaginea gestului făcut doar pentru a avea conştiinţa împăcată, atunci când aproape te-ai convins că rezultatul e cel pe care nu ţi l-ai fi dorit.

            Se apropie de el cu gesturi calculate, şi îi întinse mâinile spre mâinile lui, neîncrederea sa traducându-se prin unghiul mic pe care braţele ei micuţe le faceau cu axul corpului, într-o premeditare incoştientă, pentru a le putea retrage în momentul eşecului, fără ca tentativa sa de tandreţe să fie observată.

            Tatăl simţise mâinile micuţe atingându-le pe ale sale, dar dinaintea atingerii propriu-zise, pentru că, într-un fel sau altul le prevăzuse, le aşteptase….

            Încurcat, le respinse, dar nicidecum într-un mod brutal, ci mai degrabă cu convingerea că ea înţelege…

            Despărţirea propriu-zisă, din păcate un alt argument pentru concluzia mea deja conturată în minte. O îmbrăţişare sterilă, smucită şi oficială din partea ei, încununată de o bătaie militărească pe umărul lui, ce dădea scenei un iz comico-tragic, şi din partea lui, în permanenta lui încercare de adaptare, atitudinea omului privat de dreptul la replică, de exprimare personală.

            Mama luă fetiţa de mână şi o urcă în autocar, ţinând-o puternic de mână, trădând încercarea de a-i asigura siguranţa fizică dar fără urmă de tandreţe.

Se aşezară amândouă pe scaune, făcîndu-se comode, mama cu mişcări scurte şi agitate, fetiţa cu tardivitate în mişcări, privind în tot acest timp cu coada ochiului, la tatăl său.

            Tatăl, privea în zare, în spatele autocarului, ca şi cum ar fi stat la stop, ca şi cum stătea acolo silit de împrejurări, însă în aşa poziţie care să îi confirme privirea fetiţei asupra lui. Aceasta cedă în aşteptare, şi, resemnată, se cufundă în scaun. Bărbatul dibui gestul copilei şi îşi aţinti rapid şi speriat privirea asupra ei. Femeia îşi desfăşura fularul de la gât, cufundată în grijile ei.

            Se surprinse deodată descoperit, şi, ruşinat şi ameţit, parcă atunci trezit din somn, vru din instinct să faca un gest cu mâna…Dar nu mai avea cui….

            Făcu stânga împrejur şi plecă. Înainte chiar ca autocarul să pornească…

            Îmi pun fruntea în palme şi mă întreb:

            De ce Doamne nu mai ştim să iubim?!

E uimitor si foarte trist cat de usor ne pierdem...E ca si cum     m-as plimba alene printr-un cimitir cu un plug legat de brau…desi pasul mi-e livid, rascoleste tot, mult prea adanc, releva brutal un tablou constientizat , involuntat si firesc estompat. Si nu efectul naste uimirea mea, paradoxal, ci insasi reactia in fata unui macabru firesc. E oarecum firesc sa te gandesti ca asa e normal sa fie… Sau poate tocmai pentru ca nu am stat sa ma gandesc. Tocmai pentru faptul ca e mai usor sa iei ca atare, renunti inconstient la dreptul de a alege primind de-a gata un prefabricat. Stiam dintotdeauna ca asa trebuie sa fie, ca asa e firea lucrurilor, dar intotdeauna m-am eschivat…numai asa puteam sa imi mai pastrez scuze si achitari.

          Daca ar fi ceva sa apreciez la mine, ar fi faptul ca imi dau seama unde am gresit. Ceea ce e bine. Ceea ce nu e prea bine e ca asta se  intampla intotdeauna. Probabil ca asta e una dintre coordonatele de caracter ale mele, una dintre cele esentiale… Fatalismul inca neacceptat al firii mele, caruia inca nu i-am gasit originea, desi m-am gandit de multe ori la asta. Dar acum vreau sa subjug  o alta coordonata, o alta cu care nu ma mandresc deloc si anume instictul inradacinat si recunosc, mult cultivat de a ma lega de amanunte, de detalii, nemultumindu-ma sa ma opresc la un copac ci surprinzandu-ma analizand sub microscop o mustata dintr-un mugure al radacinii sale,… in loc sa privesc padurea.

          Acum imi dau seama ca nu faptul in sine constituie problematica situatiei ci indefinirea propiei mele pozitii vis-à-vis de acest lucru. Si asta pentru ca am fost mult prea ocupata si constiincioasa in a aduna acuzatiile si judecatile mai mult sau mai putin directe, atat exprimate in fapt cat si tacit, prin “firescul” majoritar ca sa mai pun semnul de intrebare mie insami. Stiu si de ce, e mai mult decat o presupunere bine consolidata, dar nici in cazul de fata nu ma reneg, asa ca “eul” meu se incapataneaza sa-si puna cat mai apasat stampila in toata treaba asta. Drept pentru care evit sa imi pun semnul de intrebare,  constienta fiind ca acesta le-ar spulbera pe toate celelate. Si asta e inca una dintre coordonatele de caracter ale firii mele, nevoia de a aduna toate dovezile, toate marturiile si argumentele inainte de a lua o decizie sau de a pune o pecete. E un mecanism involuntar care serveste nevoia de confort psihic, de impacare cu mine insami, nevoia de a avea constiinta impacata.

          De obicei greu dau inapoi si greu imi modific prim-parerile pe care mi le formez dar asta nu din incapatanare sau datorita preconceptiilor ci tocmai datorita acestui mecanism, sau mai bine zis acestei trasaturi. Si ca un cerc vicios, ca o consecinta,  aproape niciodata nu ma insel.

          Intocmai fac si acum, cand incerc sa-mi aduc argumente si contraargumente, straduindu-ma sa raman cat mai cerebrala si obiectiva. Nu vreau sa ma conving pe mine de veridicitatea nici unuia dintre cele doua raspunsuri si tocmai in acest sens am refuzat sa ma gandesc macar  care  dintre cele doua variante ar fi bine sa fie pentru mine.

          Nu stiu ce e mai important. Dar cred totusi ca puterea de a intelege ca nu toti oamenii sunt la fel. Intotdeauna am luat asta ca pe o realitate pe care mi-am inradacinat-o in minte si care s-a reflectat in actiunile si comportarea mea. Si mai mult decat atat, nu mi s-a parut greu si mai degraba natural chiar. E o notiune cat se poate de limpede si fireasca, chiar nu imi pot da seama ce poate fi atat de greu de acceptat. Si sincera sa fiu, chiar ma bucur ca e asa. Nici nu vreau sa imi imaginez cum ar fi o lume in care toti oamenii sunt la fel. Ar fi sufocant, o monotonie impinsa spre reductibilitate, o lume cu oameni ingraditi, condamnati prin privarea descoperirii lor insasi prin lipsa compararii cu diferitul. Definirea noastra ca si personalitati e un proces continuu si comun tuturor. Ceea ce difera insa, este intensitatea cu care fiecare dintre noi o facem, intensitatea  cu care exploatam tot ceea ce e in jurul nostru, si implicit, gradul de complexitatea si integritatea pe care il atingem. E ca si ca cand ai lucra la un puzzle. Intai iti faci chenarul, forma, limitele nemodificabile, invariabile. Cu astea nu pot sa te joci, sunt din fabrica, aici nu ai cu ce jongla, nu ai ce shimba. Mai apoi iti sortezi piesele in mare, in functie de culorile care predomina; cateva gramajoare, cateva mari domenii… Apoi incepi sa iei fiecare piesa. O pui jos, in fata ochilor tai, in zona pieselor asupra carora iti concentrezi atentia.O incerci intorcand-o in toate pozitiile pentru a vedea daca urechiusa se imbina perfect cu concavitatea. Daca da, atunci ramane, umple golul, coloreaza nimicul anterior, si da un indiciu asupra imaginii puzzle-ului. Daca nu, o lasi deoparte si iei alta, cu care, fireste, faci la fel.

          Secretul?! Sa continui sa incerci!

          Singura diferenta intre puzzlel-uri si oameni este ca intotdeauna sunt mai multe piese din care trebuie sa alegem doar numarul pieselor care ne constituie. Altfel, am fi toti aceeasi imagine…si ar fi sufocant de plictisitor!!

          Imi dau seama acum ca ceea ce fac nu e decat sa insir in randuri raspunsul la intrebarea mea, cautand in acelasi timp contraargumente, sa fiu sigura ca am deplina dreptate in fata celor care trag de mine si ma scutura ca sa privesc padurea. Eu nu i-am impins niciodata cu ochiul in microscop si niciodata nu o voi face. Mai mult decat atat, port tot respectul pentru munca celui din avion, imi dau seama de necesitatea existentei lui acolo si accept in acelasi timp ca eu nu as putea face la fel de bine munca lui, asa cum el nu ar avea  atata rabdare sa stea cu ochii-n microscop.

          Imi place slujba mea, iubesc microscoapele si ma simt bine sa imi proptesc privirea in oculare.

          Ce-ar fi ca fiecare dintre ei sa inteleaga si sa accepte asta si sa nu imi mai impuna slujba lor pe postul meu?...