Ma atrage. Camera asta goala, candva incarcata de tot, acum seaca si sparta, ma cheama asa cum o apa linistita isi cheama ologul a carui suferinte nu i le starpeste, ci i le adoarme. Asa cum puterea apei blocheaza durerea, asa camera asta goala blocheaza gandurile si anestezieaza tot. Totul sta in lumina asta tampa de iarna, care pare numai un efort jenant de a arata ca se mai traieste. In atmosfera asta de aer zoios, timpul parca isi sacadeaza respiratia pana la o apnee naturata si calm acceptata. Vreau doar sa pun capul jos si sa imprumut pentru un timp apneea timpului. Se spune ca nu exista momente in care sa nu te gandesti la ceva. oricat de neinsemnat. Sau exista foarte putine. Se pare deci, ca mi-e dat sa traiesc un moment rar. Nu stiu de unde si cum, e ceva care vine fara sa ceri, sau poate o ceri neconstientizat. Mai mult iti cere nevoia. Nevoia ta, inteleasa sau nu de tine, care, de fiecare data, ajunsa in exterior, vorbeste extrem de clar.
          Urasc iarna. Urasc frigul, gheata, amorteala. Urasc zapada, ipocrit de alba care te orbeste hoteste si te prosteste in straluciri, ca sa nu vezi mocirla aproape moarta de sub.
          Trebuie sa se faca cozonacii. Pe care nu ii mananca nimeni. Sunt aproape gata. Cu capul pe perna, nu simt nimic. Nici un miros nu ajunge de la ei pana la mine. Nu ajunge mirosul de cozonaci pe care il simteam alta data de cand inca punea faina pe masa...
         Al naibii iarna...cu albul ei cu tot...!!
         Ma ridic iritata de timpul vid. Pe strazi, oamenii pereche, par sa fi intrat direct intr-o stare amnezica caracteristica perioadei. Si-au uitat voia buna plasticata si zambetul protetic pe fata, uitand totodata si de ce era inainte si cum visau sa fi fost. Se plimba fericiti, entuziasmati si exuberanti la gandul alegerii bradului de Craciun.
         Anul asta am zis ca nu imi mai trebuie brad. Toata lumea are, toata lumea vrea. Trebuie sa ai brad. Dar ideea asta ma sperie. Ideea de a aduce ceva viu si natural langa tine, pentru a te face sa te simti mai bine, chiar vazandu-l cum se descompune treptat, cum se schimba, cum moare langa tine doar ca sa te bucure. Si toate astea, pana in ziua in care il privesti si realizezi ca nu mai e la fel. Nu e nici pe departe ala pe care l-ai ales. Te pui jos langa el si il privesti ca pe o religva. Nu stiu daca te gandesti macar pentru o secunda, ca mana ta i-a fost transformarea. Nu, te gandesti ca nu iti mai place. Ca nu iti trebuie asa. Oare asa se intampla? Ne impotmolim in entuziasm confundandu-ne nevoile?
         Ma uit in jurul meu. Toti fac la fel. Il aleg dupa principii superficiale, nu se gandesc la esenta.  Isi cumpara un suport de brad. Insa majoritatea aleg unul ieftin, de plastic, care se indoaie si se crapa repede. Dar e mai ieftin si mai usor. Mult mai usor de dus... Putini aleg un suport scump, din fier forjat, greu de dus dar care asigura stabilitate si te tine ani. Il aleg pe ala de plastic, ca e mai usor de dus, si nu constientizeaza ce platesc in schimb. Nu ii deranjeaza ca bradul lor flutura la orice curent de vant, ca e purtat in colo si in coace si ca la o trantire de usa e jos. Il culeg si il pun la loc, asa ciufulit si sunt multumiti ca mai sta in picioare, macar pentru o perioada scurta de timp. Nu dupa mult timp, ajung sa il tina mai mult cu mana, decat sa stea singur in picioare...
          Apoi aleg globuri, cat mai mari si cat mai lucitoare, sa se vada,  "sa arate bine". Globuri cat mai colorate si pestrite, globuri care se bat cap in cap. Multe globuri, din care daca se sparg, se inlocuiesc si nici nu se observa. Nu face nici o diferenta. Alti brazi, aceleasi globuri. Nu am vazut pe nimeni care pentru fiecare brad sa bata strazi sa gaseasca un anume glob. Un singur glob de care sa aiba cea mai mare grija sa nu se sparga. Se cumpara industrial, globuri la seturi, in timp ce globurile pictate, globurile unicat, sperie. Sau de cele mai multe ori nu se vad. Oare ai vedea un singur glob alt fel intr-un brad incarcat de globuri la set??
         Ai sa spui ca da. Ipocritule!
         Oare nu ar fi mai bine sa nu mai taiem padurile??
         Si iara e iarna in mijlocul verii...
        

Echilibru

Ramase mut cu telefonul in mana. Citise mesajul de cel putin zece ori si totusi nu ii fusese de ajuns sa il proceseze. Intelesese ideea dar inca nu putea constientiza faptul in sine. Daca era sa faca o introspectie mai adanca, si-ar fi dat seama- si el stia asta- ca   intr-o masura mai mult sau mai putin mai mare, se astepta la asta. Dar cum speranta moare ultima, si in cazul acesta, dadu prea mult credit persoanei, si se lasase prea mult in baza sa. Ii era ciuda pe sine, dar nu pentru faptul ca isi pusese nadejdia in cineva, ci pentru ca nu isi facuse el un plan de rezerva. Se simtea descoperit, deznadajduit, intr-un impas pe care nu stia cum sa il treaca pentru nu a-s periclita viitorul si reputatia castigata pana atunci cu multa truda.

Deja se pierduse, nu mai reusea sa se adune si sa isi focuseze atentia pe ceea ce facea. Incerca sa se gandeasca la mai multe lucruri deodata, si sarea aleatoriu intre lucrurile pe care le avea de indeplinit.

Mana ii umbla haotic pe mouseul calculatorului, libera si necontrola de mental. Fara nici o comanda, pozitiona cursorul pe butonul de shut down. Calculatorul se stinse, avand pironit pe el privirea absenta a barbatului; un amestec de confuzie, deznadajduire, cu o urma de instinct ignorat, un instinct care ar fi vrut sa ii spuna ca ceva nu e bine, ca ceva a uitat....Un instinct care insa nu mai avu ragaz sa se exprime, caci barbatul se si ridica de la birou si porni spre nicaieri cu un amalgan de ganduri in cap, atat de amestecate ca si felurile de cascaval, care puse la cuptorul cu microunde, se amesteca intr-atat incat nu isi mai pastreaza individualitatea.

Ca un fulger, care nici el nu stia daca provine de la stomac sau de la creier, deci fara sa isi dea seama daca simtea sau constientiza senzatia de foame, realiza ca stomacul sau isi cere ratia alimentara. Isi aminti atunci ca ii promisese iubitei ca in seara aceea va gati o cina romantica. Duse instinctiv mana la buzunar si scoase telefonul mobil. Cu o graba neconstientizata, fara sa realizeze se grabea sa o sune pentru a nu-si lasa siesi prea mul timp de gandit. Nu vroia sa staruie prea mult asupra faptului, pentru ca numai si-ar fi dat seama ca ii parea rau mult mai mult decat credea.

La capatul firului, o voce blanda ii raspunse. Nu vorbi mult. Mai mult vorbi el. Ea doar il auzise. Si in plus, mai important decat toate, il ascultase. Raspunsul ei cald era un echilibru dintre incurajare si parere de rau, dar un regret sincer si calm, fara cea mai mica urma de invinovatire in directia barbatului. Si insusi raspunsul ei era o dovada ca pe langa faptul ca il ascultase, il si intelesese. Nu era prima data, si de fiecare data il intelesese. Refuza sa se gandeasca daca toate acestea au avut in timp un impact negativ asupra relatiei lor. Si refuza sa se gandeasca tocmai pentru ca lua in calcul posibilitatea raspunsului de care i-ar fi fost frica.

Barbatul vru sa incheie convorbirea cu promisiunea contramandarii cinei pe a doua seara, insa un moment de realism il facu sa isi inchita cuvintele.

Ii ura o seara placuta, mai mult nu putu. Isi puse telefonul in buzunar, cu atitudinea unui copil care a facut o pozna, dar pe care mama sa, in loc sa il certe aprig, ii priveste fara a scoate insa nici un cuvant.

Crampele stomacale ii reamintira ca nu mancase aproape nimic toata ziua. Isi ridica ochii cautand cu privirea un loc de unde sa isi poata lua ceva de mancare. Zari un minisupermarket de cartier, dar mintea ii era stapanita de gandurile lucrurilor pe care le avea de facut, si ca un mecanism de situatii de urgenta, pentru a se adapta crizei acute de timp in care se afla, ochii lui ii aratara, ca si cum numai el se afla acolo in circumstantele de fata, un fast food la coltul strazii lui. Alerga pana acolo si isi comanda ceva. Nici el nu stia ce. Prima optiune propusa de vanzatoare o si accepta. Platise si insfaca shaorma, fara sa se gandeasca nici o secunda ca pentru gastrita care il chinuia de aproape trei luni, o astfel de cina era ca si cand ar fi pus sare pe o rana deschisa. Isi infipse dintii in varful shaormei, fara sa se gandeasca mai intai la o “strategie de abordare”, si rezultatele nu inarziasera sa apara. Din portiunea posterioara a micului sau festin tasnii un amestec de maionezasi ketchup care se proiecta direct pe camasa si pe reverul costumului sau de firma. Ramase tintit cu ochii la dira care nu era de ajuns ca se proiectase pe amandoua piesele vestimentare, dar  parca spre a-i face si mai mult in ciuda, se scurgea cu rapiditate in jos. Vru sa stopeze avansarea stricaciunii si se repezi sa strearga cu servetelul. Numai apoi isi dadu seama ca mai rau facuse. Intinsese pata peste tot, astfel incat aceasta lua dimensiuni colosale. Nu mai avu rabdare sa se gandeasca pe mai departe ce va face cu costumul si unde il va duce la curatat.

Mintea lui se intoarse la ceea ce il preocupa si din cauza caruia isi  dadu si el seama ca toate aceste ii veneau ca o avalansa asupra lui.

Avea de tradus cursul si nu mai avea decat  doua zeci si patru de ore la dispozitie din care numai doua sau trei erau propriu zis libere.

Urca cate trei odata scarile blocului si descuie usa apartamentului sau. Aprinse lumina si se schimba in graba, aruncandu-s costumul in baie, fara sa il puna la spalat, negandindu-se ca pata se va usca si va fi mult mai greu de scos.

Isi aprinse laptopul si isi facu o cafea. Dubla. Fara sa tina cont ca in ziua respectiva mai bause inca patru. Si fara sa tina cont de palpitatiile pe care le avea atunci cand consuma mai mult de patru pe zi.

Se puse la birou si deschise documentul pe care il avea de tradus.

O durere vie de stomac se instalase, ca un tribut platit pentru cina sa nesanatoasa. Se ridica si lua dintr-o cutie o pastila de stomac. Se puse la birou insa randurile parca ii fugeau sub privire, o durere de cap amestecata cu o oboseala a ochilor ii dadea tarcoale.

Incerca sa isi readune fortele, sa reinvie, insa pe langa lipsa de energie, se confrunta si cu semnele de decompensare a organismului sau suprasolicitat. Constientiza ca se neglijase in ultima perioada si ca asta se vedea inclusiv in cercul vicios in care se angrenase fara sa vrea. Incercand sa le faca pe toate, nu mai avu grija de el, si neavand grija de el, se vedea acum in fata imposibilitatii de a le duce pe toate la bun sfarsit.

Isi ridica ochii din ecranul laptopului si ii indrepta spre fereastra. La blocul alaturat, doar cateva lumini mai erau aprinse. Simtea cum incet incet  pleoapele i se ingreunau. Deja a doua zi de lucru ii era periclitata. Stia ca avea sa se trezeasca obosit si ca  nu va avea nici un randament, dar nici asta nu conta acum, trebuia sa isi traduca cursul pentru a se prezenta onorabil in fata studentilor sai.

Incepu sa traduca insa parca si cuvintele, cele potrivite, pe care le cauta cu greu, stateau ascunse, captive parca in propria sa oboseala. Se lasa cu capul pe mana stanga, sprijinita-n cot, si pe nesimtie, mana cobora din ce in ce mai aproape de masa.

In spatele ferestrei, ultima lumina se stinse. Desi aprinse si cel de-al treilea bec candelabrului de plafon, fara sa se gandeasca o clipa la facturile care urmau sa ii parvina, in fata ochilor sai, se facea din ce in ce mai intuneric. Pleoapele i se unira si chipul iubitei i se contura din ce in ce mai bine.

Astepta sa auda ceva de la dansa, sa ii spuna ceva, insa nu auzea cuvintele. Le simtea. Asa cum facea ea si in realitate. Niciodata nu rostise, dar el stia, simtea cuvintele, ii citea gandurile si aprecia teama ei de a le rosti. Stia ca ea se gandeste ca el ar intelege gresit si ca ar fi o forma de acuzatie fata de el, si cumva tacit, astepta ca el sa isi dea singur seama si sa actioneze asa cum ea l-ar  fi sfatuit sa o faca.

Cu taote acestea, el stia ca ea il aprecieza, era convins de asta, si de aceea tot respectul si recunostiinta i-o oferea involuntar inapoi. Dar era ceva in esenta, in profunzimea acestui lucru, pe care el trebuia sa il desluseasca.

Poate ca nu acum.

Poate ca nu avea timp.

Sau poate ca spusese asta de prea multe ori.

Si poate ca nu avusese timp sa reflecteze asupra lucrurilor primordiale.

Si poate ca acum era timpul sa isi faca timp.

Sa se gandeasca. La rece, obiectiv si stringent.

Evitase sa dea piept cu gandurile lui, tocmai pentru ca apucase deja pe o cale si, asa cum se intampla de multe ori, ii era groaza, o groaza nefondata si imatura de nou, de schimbare.

Trebuia sa judece drept toate argumentele pro si contra si sa ia o decizie asupra strategiei si principiilor.

Intotdeauna fusese asa, un ambitios si un nemultumit, dar in sensul bun si constructiv. Vesnic cu o  dorinta de ascensiune si autoperfectionare, cu simt auto-didactic si cu o capacitate de a se incuraja pe seama propriilor rezultate concrete. Ii placea sa faca un lucru de la inceput pana la sfarsit, asa cum trebuie, cu simtul raspunderii si stia sa se bucure in modul cel mai educat si demn de lauda, de rezultat. Nu era infatuat si ingamfat de  rezultate, era doar multumit.

Numai ca, de multe  ori , sa faca tot si bine era o provocare aproape imposibil de realizat. Si ceea ce il frustra aproape, era nu timpul pe care si-l dedica aproape in intregime realizarii sarcinilor, ci faptul ca rezultatul nu era intotdeauna in toate cazurile stralucit, asa pe cum si-l dorea el.

De multe ori se gandea la asta, si ceva in sufletul sau ii ciobea multumirea.

De cateva ori ii trecuse gandul prin minte...Dar tot de atatea ori, fu reprimat de gandul antitetic, ca i-ar fi fost rusine sa ceara ajutor, sa plaseze, vrand sa se dezbare de sarcinile pe care le avea in slujba.

Adesea, cand gandurile acestea se zbateau in capul sau ca pe un camp de lupta, i se intampla sa auda ca prin vis, vocea mamei, care, de pe cand era copil, si incepuse sa i se contureze personalitatea, ii spusese ceva.

Ca lucrul cu adevarat impotant nu este sa le faci pe toate, si sa le faci bine, pentru ca acest lucru este intotdeauna utopic. Mult mai important si mai demn de apreciat este capacitatea unei persoane de a se autoevalua obiectiv si de a-si stabili capacitatile in concordanta cu realitatea. Nu e o rusine sa accepti ca nu le poti face pe toate , si ca nu te poti angaja pentru toate cate ai de facut in viata de zi cu zi, insa se poate spune ca esti demn de admirat daca iti dai seama si alegi sa faci atatea cat stii ca poti sa le faci bine.

E cu atat mai pretioasa capacitatea unei persoane de a discerne franc atunci cand vine vorba de propia persoana, si simtul realitatii atunci cand vine vorba de autocritica. Pentru ca mai ales in acest din urma aspect, primordial e doza, atat de critica cat si de indulgenta si faptul ca, in final, combinatia acestor doua iti defineste actiunile viitoare, deciziile si viziunea.

Iar telul tuturor lucrurilor, inclusiv in cazul de fata, e echilibrul.

Fara el, nimic nu exista, o extrema nasta alta, iar cea viitoare asigura un cerc vicios, un cerc inchis.

Stia toate lucrurile acestea, dar nu avu timp sa se puna fata in fata cu gandurile lui.

Deschise ochii si puse hotarat mana pe mouse. Accesa link-ul. In cateva minute primi confirmarea crearii contului. Tasta ceea ce avea de tastat cu hotarare si cu siguranta de sine ca face ceeea ce trebuia facut.

Se spala pe dinti si fu surprins intr-un mod ciudat placut de sentimentul de eliberare pe care il identifica in adancul sufletului.

Dupa multe nopti, parca nici el nu mai stia cate, puse linistit capul pe perna.

A doua zi dimineata, avu din nou acelsi sentiment placut din ajun, desi realiza ca in graba sa spre casa, gandindu-se la cursul pe care il avea de tradus, uitase sa salveze documentul final, ceea ce ii periclita o saptamana intreaga de munca.

Cu toate acestea, in sinea lui nu se mai putea lamenta, parca o stare de semiparalizie calmica ii invadase intreaga fiinta.

Se simtea absolvit si linistit, asa cum te simti cand treci printr-o cumpana si realizezi rezolvare in ultimul moment, ferit fiind de catastrofa.

Intelesese. Asta era esential. Asa cum intelesese si ea, asa cum si in cazul lor, asta fusese secretul.

Se duse la servici asteptandu-se in sinea lui ca toate sa decurga bine.

La plecarea de la birou o suna si stabili cu ea cina romantica in seara aceea. Pe cand ajunse acasa, deschise pagina de net cu o incredere totala si ar fi putut spune, cu o nerabdare de copil.

Stia ca increderea nu poate muri, ca exista si vor exista oamnei care prin ceea ce sunt, o pastreza vie in oamenii ce-i inconjoara.

Descarca cursurile si se asigura ca plata se realizase. Ii scrise un mesaj de multumire persoanei. Desi nu il cunoastea, nu il vazuse si nu stia nimic despre el, avea un sentiment de recunostiinta fata de acesta.

Se simtea bine, si multumit. Realiza ca uneori trebuie sa pui pauza si sa reevaluezi, sa accepti noul, sa te adaptezi, pentru ca intr-adevar sa te mentii un profesionist.

http://microjoburi.ro/

Probabil că unele lucruri care trebuie sa fie, sunt, mai devreme sau mai târziu, oricât ai vrea să le amâni sau să alungi gândul şi ispita făuririi lor… Probabil sună prea filozofic pentru un episod plictisitor de mers cu trenul spre Cluj şi poate că, mai mult ca sigur, cândva, asta depinde tot de timp, din nou “mai devreme sau mai tarziu”, o sa îmi smulgă un surâs stânjenit când o să petrec cu privirea rândurile de faţă….

          Mulţumesc tehnicii, cred că e prima dată când am acest gând, cred că laptopul pe care îl am acum în braţe e lucrul care mă face să spun asta în momentul de faţă. Şi cu toata lipsa de modestie sunt mândră de mine că am apelat la el, că am ales să deschis un document de word şi să vărs aici, îndesând gândurile aiurea care îmi  vin în minte decât să port discuţii apoteotice cu ceilalţi “participanţi la trafic”, mai pământesc spus, cu călătorii din compartiment, despre lucruri banale şi flecăreli, încercând involuntar să fac o părere cât mai bună…

          Astăzi sunt nesimţită! Începând de astăzi! De când am această intenţie, aş putea să spun că am ajuns să îmi promit eu însămi că o să o aplic. Cum spunea un cântec al lui Dido, dacă mi-ai fi  dat o monedă de fiecare dată când am spus asta, acum aş fi putred de bogată! Acum să pun şi un semn care râde pentru că, apropo de tehnică, suntem în secolul messengerului! Deci… :). Acum văd şi că în tastatura mea e acest semn…Hmm… e bine să înveţi ceva nou în fiecare zii…Eu mă mulţumesc măcar cu atât!...(glumesc)…(încă e glumă, Doamne păzeşte pentru ce va fi…) Deci, cum spuneam, astăzi sunt nesimţită! Nu  mă interesează  nimeni şi nimic, chiar mă bucur de starea mea de izolare…mai ales că niciodată nu m-am lăudat cu o fire prea comunicativa… Dar dacă stau bine să mă gândesc, nici un mă plâng şi nici nu      m-am plâns vreodată...Şi chiar nu înţeleg atitudinea majorităţii care condamnă un « comportament » ca al meu, judecând şi catalogând aceste persoane în clasa “antisocialilor” , puternic eşuaţi în încercarea de adaptare socială. Dacă e să stau şi mai bine să mă gândesc, şi să fiu şi sinceră, aş putea să spun cu mâna pe inimă, că în cazul meu nici nu a existat nici o incercare. Şi poate pare acum şi mai ciudat, şi şansele mele de integrare socială, alea puţine care au mai rămas, tocmai au zburat pe fereastra geamului de la compartiment, dar chiar nu  înţeleg sau mai bine zis, înţeleg dar dezaprob total modul absurd şi comunist de a judeca...

          Un adevăr general valabil este că lumea le ştie pe toate, le vede pe toate, e cel mai bun obervator, judecător, arbitru, sfătuitor, un omiprezent înţelept care, cu toata experienţa omenească, se simte îndreptătit să lupte cu stoicism pentru medalia de aur în cel mai popular şi practicat sport în ziua de astăzi: “datul cu parerea ’’!

          Cunoscute fiind datele problemei, nu îmi rămâne decât să concluzionez, că viaţa te învaţă să fii egoist şi …de ce să nu o zic cu cuvinte – neşimţit !

          Măcar astăzi…sau dacă tot e să fiu sinceră, măcar până când cobor din tren, pentru că din păcate poate, mă cunosc mult prea bine, aş putea să spun enervant de bine încât nici eu să nu mă cred !

         În ziua de astăzi e foarte popularizat şi încurajat conceptul autocunoaşterii intrinseci. Peste tot auzi lucrul ăsta, “cum să iţi cunoşti “eul propiu”, “testele de autocunoaştere”, încropite şi târlomădite în venerabilele ghiveciuri din paginile revistelor de…nimic, sau mai bine zis “de tren”, ca să zicem că sunt de “ceva”; şi asta tot ca să ies eu mai puţin şifonată, să nu chiar par că sunt şi eu din rândul « lumii » de mai sus…

          Acum îmi dau seama că ceea ce tocmai am spus înainte de cele trei puncte de suspensie, vine ca o declaraţie francă, menită să susţină ideea de inceput…

          Da, poate că sunt o “inadaptată”, o persoană care se confruntă cu o acută sociopatie incurabilă. Dar în continuare susţin şi cred cu tărie că, dacă e sau nu o problemă, sau din contră, doar un fapt în sine, singura în măsura să spună, sunt ...  EU!

Drumuri fără întoarcere

            Stând pe troler, cu coatele pe genunchi şi faţa în mâini, aştept autocarul care mă duce acasă. Am trecut de faza în care îmi dau seama cât de lungi sunt aşteptările şi am ajuns în acea în care mintea mea, involuntar, tinde să se agaţe - întocmai unui păianjen, care porneşte de la un aleator punct de pe firul său, pentru a-şi construi în continuare ramificaţia – de cel mai mic fragment, de o şoaptă, de un iz, de un gest, de o privire pentru a-mi relua cursul gândirii.

            Privirea mi se opreşte pe chipul fetiţei din faţa autocarului care îşi aşteaptă plecarea spre alt colţ al ţării. Aş putea să spun că nu ştiu ce anume mi-a aţintit privirea, dar ştiu. Părul prins în coadă, la bază, nu în codiţe copilăreşti, nici măcar în coadă prinsă vesel în creştetul capului, mi-a fost primul indiciu. Hainuţele, în culori terne, fără aplicaţii, desene sau broderii, statura dreaptă şi cumpătată, răbdarea controlată, expresia complexă şi matură, şi acel ceva din toate astea, care îmi sugera cu argumente intuite un prognostic de comportament calculat, într-un grafic apropriat inconştient din experienţe trecute, toate pledau pentru o maturitate şocant nespecifică pentru un copil care nu părea să aibă mai mult de şapte-opt ani.

            Stătea lângă părinţii săi, asistând la monologul mamei, fără implicare în mesaj şi fără curiozitate, semn că momentul era o rutină, aşteptând momentul vizat. Era un amestec de eşecuri anterioare, a căror dezamăgiri sădiseră în ea o doză de resemnare, şi o speranţa curată, o speranţă care-i trăda latura inocentă prin simplu fapt că mai exista, în ciuda tuturor argumentelor solide pe care mintea ei de copil nu le putea conştientiza şi înţelege.

            Mama-femeie în buletin, în realitate cap de familie. Îmbrăcămintea - haine ce să o acopere. Un pulovăr lălâu şi nişte pantaloni negru-spalacit, masculini, cam largi şi ei, şi o canadiană de o nuanţă sumbră de gri şi lungă până aproape de jumatea coapsei, a cărei contur oricum nu se distingea din cracul pantalonului, prăbuşind ipoteza prefigurării  unor oarecare forme. Pantofii - o încercare nereuşită de identitate sexuală, compromişi de forma prea butucănoasă a tocurilor, special aleasă pentru a servi realităţii, şi de dovada alergăturii cotidiene.

            Stătea în faţa soţului său, vorbindu-i, şi, urmărind-o, fără să aud ce spune, îmi părea că e un reprezentant de vânzări, care işi face meseria, prezentând verbal un text învăţat, mecanic, fără implicare şi fără nici un element emoţional. Ii vorbea inexpresivă, fără ca nimic din ea să ajunga la el, fără nimic care să se trezească din propria identitate şi să trezească în el, în mod firesc, un răspuns complementar. Presupuneam, aproape că îi şi vedeam cuvintele cum îi zboară recitate din gură; poate că nu chiar aceleaşi, poate că nu în aceeaşi ordine, dar mesajul îl ştiam. Indicaţii precise şi instructaj exact ca unui subaltern în grija căruia îi laşi toate responsabilităţile în răstimpul în care eşti plecat.

            Acum îi înţeleg mai bine pe cei care sunt privaţi de simţul auzului şi totuşi, înteleg oamenii şi, paradoxal, sunt şi mai puţin minţiţi, şi asta pentru că în mod compensatoriu, îşi dezvolă alte simţuri, în cazul de faţă, simţul observaţiei, care este mult mai fidel…

            Nimic din ce era nu trăda măcar urmele feminitătii apuse, ceea ce mă ispitea să mă gândesc dacă a existat vreodată sau dacă era doar foarte bine îngropată…

            Tatăl - spre deosebire de mamă, al cărei rol foarte bine conturat, era puternic înrădăcinat în felul ei de a fi – părea nelămurit, confuz şi bezmetic, dezorientat, pendulând între atitudini, stângaci şi întârziat în cenzurări. Părea că nu ştie ce vrea sau ce are nevoie dar în acelaşi timp conştientiza că trebuie să se lase “modelat”, că numai aşa ar fi putut face faţă vâltorii. Privirea lui, alterna când la chipul femeii, într-un amestec de tristeţe şi resentiment, întocmai ca a fiicei, când în zare, evitându-i privirea, ca o încercare de adaptare la “normal”.

            Când femeia părea să îşi pregătească finalul “discursului” său, pe chipul fetiţei se văzu o sclipire, dar numai pentru o fracţiune de secundă, o emoţie care însă îmi păru înlocuită imediat de imaginea gestului făcut doar pentru a avea conştiinţa împăcată, atunci când aproape te-ai convins că rezultatul e cel pe care nu ţi l-ai fi dorit.

            Se apropie de el cu gesturi calculate, şi îi întinse mâinile spre mâinile lui, neîncrederea sa traducându-se prin unghiul mic pe care braţele ei micuţe le faceau cu axul corpului, într-o premeditare incoştientă, pentru a le putea retrage în momentul eşecului, fără ca tentativa sa de tandreţe să fie observată.

            Tatăl simţise mâinile micuţe atingându-le pe ale sale, dar dinaintea atingerii propriu-zise, pentru că, într-un fel sau altul le prevăzuse, le aşteptase….

            Încurcat, le respinse, dar nicidecum într-un mod brutal, ci mai degrabă cu convingerea că ea înţelege…

            Despărţirea propriu-zisă, din păcate un alt argument pentru concluzia mea deja conturată în minte. O îmbrăţişare sterilă, smucită şi oficială din partea ei, încununată de o bătaie militărească pe umărul lui, ce dădea scenei un iz comico-tragic, şi din partea lui, în permanenta lui încercare de adaptare, atitudinea omului privat de dreptul la replică, de exprimare personală.

            Mama luă fetiţa de mână şi o urcă în autocar, ţinând-o puternic de mână, trădând încercarea de a-i asigura siguranţa fizică dar fără urmă de tandreţe.

Se aşezară amândouă pe scaune, făcîndu-se comode, mama cu mişcări scurte şi agitate, fetiţa cu tardivitate în mişcări, privind în tot acest timp cu coada ochiului, la tatăl său.

            Tatăl, privea în zare, în spatele autocarului, ca şi cum ar fi stat la stop, ca şi cum stătea acolo silit de împrejurări, însă în aşa poziţie care să îi confirme privirea fetiţei asupra lui. Aceasta cedă în aşteptare, şi, resemnată, se cufundă în scaun. Bărbatul dibui gestul copilei şi îşi aţinti rapid şi speriat privirea asupra ei. Femeia îşi desfăşura fularul de la gât, cufundată în grijile ei.

            Se surprinse deodată descoperit, şi, ruşinat şi ameţit, parcă atunci trezit din somn, vru din instinct să faca un gest cu mâna…Dar nu mai avea cui….

            Făcu stânga împrejur şi plecă. Înainte chiar ca autocarul să pornească…

            Îmi pun fruntea în palme şi mă întreb:

            De ce Doamne nu mai ştim să iubim?!

E uimitor si foarte trist cat de usor ne pierdem...E ca si cum     m-as plimba alene printr-un cimitir cu un plug legat de brau…desi pasul mi-e livid, rascoleste tot, mult prea adanc, releva brutal un tablou constientizat , involuntat si firesc estompat. Si nu efectul naste uimirea mea, paradoxal, ci insasi reactia in fata unui macabru firesc. E oarecum firesc sa te gandesti ca asa e normal sa fie… Sau poate tocmai pentru ca nu am stat sa ma gandesc. Tocmai pentru faptul ca e mai usor sa iei ca atare, renunti inconstient la dreptul de a alege primind de-a gata un prefabricat. Stiam dintotdeauna ca asa trebuie sa fie, ca asa e firea lucrurilor, dar intotdeauna m-am eschivat…numai asa puteam sa imi mai pastrez scuze si achitari.

          Daca ar fi ceva sa apreciez la mine, ar fi faptul ca imi dau seama unde am gresit. Ceea ce e bine. Ceea ce nu e prea bine e ca asta se  intampla intotdeauna. Probabil ca asta e una dintre coordonatele de caracter ale mele, una dintre cele esentiale… Fatalismul inca neacceptat al firii mele, caruia inca nu i-am gasit originea, desi m-am gandit de multe ori la asta. Dar acum vreau sa subjug  o alta coordonata, o alta cu care nu ma mandresc deloc si anume instictul inradacinat si recunosc, mult cultivat de a ma lega de amanunte, de detalii, nemultumindu-ma sa ma opresc la un copac ci surprinzandu-ma analizand sub microscop o mustata dintr-un mugure al radacinii sale,… in loc sa privesc padurea.

          Acum imi dau seama ca nu faptul in sine constituie problematica situatiei ci indefinirea propiei mele pozitii vis-à-vis de acest lucru. Si asta pentru ca am fost mult prea ocupata si constiincioasa in a aduna acuzatiile si judecatile mai mult sau mai putin directe, atat exprimate in fapt cat si tacit, prin “firescul” majoritar ca sa mai pun semnul de intrebare mie insami. Stiu si de ce, e mai mult decat o presupunere bine consolidata, dar nici in cazul de fata nu ma reneg, asa ca “eul” meu se incapataneaza sa-si puna cat mai apasat stampila in toata treaba asta. Drept pentru care evit sa imi pun semnul de intrebare,  constienta fiind ca acesta le-ar spulbera pe toate celelate. Si asta e inca una dintre coordonatele de caracter ale firii mele, nevoia de a aduna toate dovezile, toate marturiile si argumentele inainte de a lua o decizie sau de a pune o pecete. E un mecanism involuntar care serveste nevoia de confort psihic, de impacare cu mine insami, nevoia de a avea constiinta impacata.

          De obicei greu dau inapoi si greu imi modific prim-parerile pe care mi le formez dar asta nu din incapatanare sau datorita preconceptiilor ci tocmai datorita acestui mecanism, sau mai bine zis acestei trasaturi. Si ca un cerc vicios, ca o consecinta,  aproape niciodata nu ma insel.

          Intocmai fac si acum, cand incerc sa-mi aduc argumente si contraargumente, straduindu-ma sa raman cat mai cerebrala si obiectiva. Nu vreau sa ma conving pe mine de veridicitatea nici unuia dintre cele doua raspunsuri si tocmai in acest sens am refuzat sa ma gandesc macar  care  dintre cele doua variante ar fi bine sa fie pentru mine.

          Nu stiu ce e mai important. Dar cred totusi ca puterea de a intelege ca nu toti oamenii sunt la fel. Intotdeauna am luat asta ca pe o realitate pe care mi-am inradacinat-o in minte si care s-a reflectat in actiunile si comportarea mea. Si mai mult decat atat, nu mi s-a parut greu si mai degraba natural chiar. E o notiune cat se poate de limpede si fireasca, chiar nu imi pot da seama ce poate fi atat de greu de acceptat. Si sincera sa fiu, chiar ma bucur ca e asa. Nici nu vreau sa imi imaginez cum ar fi o lume in care toti oamenii sunt la fel. Ar fi sufocant, o monotonie impinsa spre reductibilitate, o lume cu oameni ingraditi, condamnati prin privarea descoperirii lor insasi prin lipsa compararii cu diferitul. Definirea noastra ca si personalitati e un proces continuu si comun tuturor. Ceea ce difera insa, este intensitatea cu care fiecare dintre noi o facem, intensitatea  cu care exploatam tot ceea ce e in jurul nostru, si implicit, gradul de complexitatea si integritatea pe care il atingem. E ca si ca cand ai lucra la un puzzle. Intai iti faci chenarul, forma, limitele nemodificabile, invariabile. Cu astea nu pot sa te joci, sunt din fabrica, aici nu ai cu ce jongla, nu ai ce shimba. Mai apoi iti sortezi piesele in mare, in functie de culorile care predomina; cateva gramajoare, cateva mari domenii… Apoi incepi sa iei fiecare piesa. O pui jos, in fata ochilor tai, in zona pieselor asupra carora iti concentrezi atentia.O incerci intorcand-o in toate pozitiile pentru a vedea daca urechiusa se imbina perfect cu concavitatea. Daca da, atunci ramane, umple golul, coloreaza nimicul anterior, si da un indiciu asupra imaginii puzzle-ului. Daca nu, o lasi deoparte si iei alta, cu care, fireste, faci la fel.

          Secretul?! Sa continui sa incerci!

          Singura diferenta intre puzzlel-uri si oameni este ca intotdeauna sunt mai multe piese din care trebuie sa alegem doar numarul pieselor care ne constituie. Altfel, am fi toti aceeasi imagine…si ar fi sufocant de plictisitor!!

          Imi dau seama acum ca ceea ce fac nu e decat sa insir in randuri raspunsul la intrebarea mea, cautand in acelasi timp contraargumente, sa fiu sigura ca am deplina dreptate in fata celor care trag de mine si ma scutura ca sa privesc padurea. Eu nu i-am impins niciodata cu ochiul in microscop si niciodata nu o voi face. Mai mult decat atat, port tot respectul pentru munca celui din avion, imi dau seama de necesitatea existentei lui acolo si accept in acelasi timp ca eu nu as putea face la fel de bine munca lui, asa cum el nu ar avea  atata rabdare sa stea cu ochii-n microscop.

          Imi place slujba mea, iubesc microscoapele si ma simt bine sa imi proptesc privirea in oculare.

          Ce-ar fi ca fiecare dintre ei sa inteleaga si sa accepte asta si sa nu imi mai impuna slujba lor pe postul meu?...

          Cred ca cele mai tragice momente sunt acelea in care oamenii ajung in sinea lor sa rada de ei... Si totodata aceste momente sunt cele mai pretioase, cele mai de glorie, pentru ca numai in astfel de momente oamenii sunt, fie si pentru cateva clipe, ei. Ca si in acele cateva clipe cand iesi de sub dus, si, fara haine care sa iti ascunda umbrele si sa iti puna in valoare curbele, fara accesorii prin care sa manipulezi si sa dirijezi privirile spre punctele tale forte care te avantajeaza sa le reliefezi, fara fardul din obraz care iti transforma lividitatea stravezie in vietate roza, fara tusul care iti care iti preschimba incruntarea ochilor in farmec salbatic, fara dintii piaptanului care sa sterga urmele zvarcolirii tale, fara glossul care aplica pe buzele crapate si reci falsa iluzie a cuvintelor ce stau sa cada de pe buzele pline...Atunci cand, involuntar eviti sa te privesti in oglinda, grabit fiind sa te pregatesti, sa construiesti imaginea care va iesi pe usa..., tot asa, ajungi, atunci cand razi in sinea ta de tine, sa atingi un nivel absolut la care esti suficient de intelept si de limpede incat sa nu te mai minti. Sa renunti constient la intreg arsenalul si sa indepartezi masca, pentru a-ti lasa tenul sa respire, sa traga aer adanc pregatindu-se pentru apneea ce in mod mecanic i-o impui...si, cateodata, sa tragi cu ochiul in oglinda spre chipul care de multe ori uiti cum arata...

            Si se intampla de multe ori sa ai senzatia- in acea fractiune de secunda cat il privesti- ca iti place. Dar nu ai vreme sa iti termini gandul, sa iti conturezi senzatia, si o lasi ca o pata, din ce in ce mai decolorata cu cat inspiratia e mai profunda si mai grea, cu cat masca, dintr-una de lut, care mai pastreaza pe alocuri distanta, lasand chipul tau neatins, se transforma intr-una de silicon, mulata perfect, mult mai flexibila, si deci, mult mai pacalitoare....

            Cred ca aici nu prea e nimic de facut, nu prea ai la ce lucra, nu prea ai ce dobandi...ca sa imbunatatesti...E de altfel ca in orice lucru, cat de mic, cat de neinsemnat, trebuie sa ai acel ceva nativ ca sa poti sa il faci bine. E ca si un talent pe care il ai, care iese vadit la suprafata,  fara cereri de permisiune, si care naste maretie in modul cel mai natural, fara cel mai mic efort, si fara sa poata fi macar egalat de munci titanice, perseverenta si timp.

            Si mai important decat lucrurile intangibile sunt lucrurile pe care le poti schimba; esential e nu sa ai talentul ci sa accepti atunci cand nu il ai...

            Asa cum, rasul din sinea mea se proiecteaza pe literele tastaturii si lichefieaza incet siliconul mastii mele lasandu-ma sa intrezaresc chipul care nu e nici pe departe la fel de hidos pe cat m-am antrenat eu sa il vad...Si pentru acele cateva linii dulci de pe el, doar pentru ceea ce e frumos din el, merita sa fiu sincera.

            Stiu ca acum se va schimonosi si se va incrunta, dar dupa, resemnarea ii va aduce naturaletea... si ce e mai frumos decat ceea ce e natural?

Incerc sa imi dau seama, sa disting intre cele doua suprapuse, sa aleg, precum alegi   dintr-un amestec, boabele de orz de cele de ovaz, componentele celor doua suraruri. Doua surasuri competitive a caror stransa concurenta rezulta neutralitate. E vital sa stiu cine castiga, e vital acum cand se scurg ultimele fire de nisip din clepsidra... acum cand simt ca ma sufoc, pe nesimtite, prea slabita sa mai pot tusi cum am incercam pe vremuri sperand a fi totusi auzita...Ca un meci, ca un ultim minut dintr-un meci care va decide daca intrii sau nu in campionat...

            Prima frantura de slabicine sau prima fractiune de dominanta, una dintre ele face jocul.

            Sa fie surasul din statia de autobuz, surasul catre strainul din stanga mea, vadit incantat de nuanta rujului de pe buzele mele?

            Sau poate totusi e surasul ce ii urmeaza, dupa ce, indignata, imi sterg cu maneca dreapta buzele... si il privesc inapoi...ii privesc chipul lui tamp si surasul lui scurgandu-se de pe fata si amestecul expresiei de mirare si confuzie retarda.

            „- Ce? Nu tot eu sunt?”

            Si ma pornesc a rade. Si rad cu pofta si atat de natural, si slava Cerului, rasul asta imi ramane! Rad de el si de mine, si iti spun:

            „- CHIPULE, lasa-te de joc, esti cel mai prost actor!!” :))

           

Cred ca extraterestrii sunt fiinte cu doua inimi. Ciudati, neintelesi si goniti...